Stau cu ochii ațintiți în tavan. Mă simt rău dar nu e unul din cele cunoscute, e ceva cu capul pieptului…pt o secundă imi trece prin minte că sufletul ar vrea să o ia in sus si să iese…

În minte imi apar cu repeziciune imaginile din ultima perioadă a vieții. Nu o dată am simțit că nu mai aparțin acestei lumi, că nu mă mai regăsesc și rătăcesc si că undeva exista un loc, un ceva…Simt că trăiesc simultan in două lumi complet diferite, una a lor si una a mea. Iar mă cuprinde acel dor…

Simt apasarea tot mai grea. Mă sperie.

-Doamne, te rog ,dacă mă mai lași îți promit că …..!

Ciudat. Mă liniștesc ! Stau minute in șir si reflectez la tot.Gândurile și trăirile mele din ultima perioadă sunt mult mai intense. De fiecare dată cand am fost coplesită de o emoție, indiferent de natura ei, mintea mi-a fugit la dorința de a scrie. Dacă gândurile mi s-ar fi asternut pe hârtie cu siguranță ieșeau ”romane”. Nu am împărtașit nimănui această dorința. De fapt cui aș putea s-o fac…?

Nu ințeleg ce s-a intamplat.Mă simt ca o lașă, deoarece eu am crezut ca sunt pregatită întotdeauna pentru orice.

Teama care m-a cuprins, mi-a demonstrat că nu ! Parca imi vine să dau inapoi deoarece imi dau seama că am făcut o mare promisiune, și nu oricui, ci, Lui…Dumnezeu .