Blog personal

Autor: Roza Vânturilor

Femeile si lupii

Lupii sălbatici, femeia sălbatică, au ceva în comun. Lupii găsesc mereu soluții, se adaptează din mers la orice situație, oricât de înfometați ar fi. Iau decizii, apreciază distanțele față de viitoarea pradă, sunt creativi. Trăiesc la limita extremă, de asta se numesc „lupi”, altfel s-ar numi „oi”.

Femeia în adâncurile ei se mistuie de focul sălbăticiei care o arde. E o tanjire în ea, un dor. Când latura sălbatică a femeii e zdrobită de un bărbat care o pune în lanțuri, nu se va opri până nu se va elibera. Iar când se eliberează din pușcăria spirituală în care a intrat de bună voie fără să știe unde intră, își recăpăta iar frumusețea sălbatică reprimată într-o relație toxică, alături de un bărbat toxic. Femeia sălbatică e înfloritoare, radiază, se joacă, aleargă, e fericită, se iubește și împărtășește iubire în jurul ei fără restricții. Femeia ținută în lanțuri de către un partener despotic se face tot mai mică, se ofilește și moare nefericită cu dorul în inimă. Femeia eliberată și dezlănțuita în sălbăticia ei, se mărește cu sufletul, crește cu inima, strălucește cu mintea. Ea trăiește sălbatic, adică simplu, curat și autentic. Întoarcerea la origini. Întoarcerea la sensul adevărat al vieții.

Când se vorbeşte despre femeie, toate planetele se aliniază. Când se vorbeşte despre bărbat, nu se mai aliniază nimic. Misterul e doar în femeie. Ea le face şi le desface într-un mod prea de neînţeles pentru mintea bărbatului. Mimoza de oraş fandosită, nu are mister. E genul de fufă pe care o vezi prin mall, alături de un cocalar cu buzunarele pline, dar cu mintea goală. Femeia sălbatică e cu totul altceva. E la ani lumină de fufa care se invârte prin mall. Femeia sălbatică e cea învăluită de mister, învăluită de un aer intangibil. Ca să i-l atingi, e musai să o surprinzi. Nu cu bani, ci cu totul altceva. Cu prezenţa. Asta dacă o ai. Iar dacă nu o ai, asta e. Prezenţa ta nu ai cum şi cu ce să o cumperi.

Femeia sălbatică nu este o zdreanţă ruptă-n fund care umblă prin păduri cu traista-n băţ. Nici nu este vreo penală dispusă să şi-o tragă cu orice mascul în călduri. Ea este o doamnă, o elevată, o rebelă, o nesupusă. Ea trăieşte detaşat în spirit, deşi nu arată asta. Nici nu ar putea sesiza oricine ce se ascunde printre buclele ei. Ea merge nonşalant printre lupii cu ochii sticloşi şi plini de pofte. Ei o poftesc, dar nu oricine poate avea acces la ea. Dacă te apropii doar cu pofta, rişti să fii sfâşiat şi apoi pus la zidul infamiei. Ea nu are milă pentru masculii pofticioşi fără nimic în creier. Dar dacă îţi simte prezenţa, se topeşte şi se lipeşte de tine cu toată iubirea ei. Ea nu iubeşte ca o mimoză leşinată, ci ca o femeie adevărată. Aceasta este femeia sălbatică.

Femeia care aleargă cu lupii în sălbăticia ei este arhetipul femeii originare, nepervertite, nealterate, nezdrobite. După naștere, de-a lungul vieții, sălbăticia din ea se dizolvă, mai mult sau mai puțin, mai ales din pricina unui partener călău în care ea se supune ca victimă. Și atunci i se fură identitatea sălbatică, i se ia puterea spirituală, devenind o femeie surogat. Nefericită, singură și derutată, își caută lupii, dar aceștia nu mai sunt dispuși să o acompanieze pentru că ea nu mai e de-a lor. Și-a pierdut vibrația datorită bărbatului călău care i-a tăiat aripile cu acordul ei. Nu a știut de la început cu cine își dă acordul să trăiască. Pe atunci era prea crudă, prea neștiutoare. Începe să sufere atunci când realizează cursa cumplită în care a intrat și încet-încet începe să se trezească, să facă ochi spirituali și să găsească soluții de evadare. Începe să se inițieze singură și să-și adune părțile de suflet pierdute. Când se adună cu sufletul, își recapătă puterea, își ridică vibrația și lupii vor veni din nou în întâmpinarea ei. Atunci iarăși simte că zboară, iar simte că trăiește, iarăși se reîntregește.

Vibraţia femeii sălbatice inhibă. Ea e atât de puternică încât te arde. Iar dacă simţi că focul ei te frige, atunci dai înapoi. Încă nu eşti pregătit să te apropii ca bărbat de o astfel de femeie. Mai e nevoie să îţi căleşti inima şi să ieşi din defensivă. Căci femeia sălbatică, în nicun un caz nu va rămâne alături de un bărbat care nu e în stare să o domine. Dar numai dacă o vei domina prin iubire se va topi în braţele tale. Agresivitatea, grobianismul, vulgaritatea, prostia şi incultura, o îndepărtează iremediabil. Nu poţi cuceri o astfel de fiinţă dacă sălbăticia din tine nu reuşeşte să se armonizeze cu sălbăticia din ea. Partenerul ideal al femeii sălbatice are nevoie de mult tact, curaj, inteligenţă şi de multă răbdare că să găsească poarta inimii ei. Să ajungă să deschidă această poartă închisă şi ferecată, poate din cauza prea multor abuzatori rămaşi în urmă, în viaţa ei. Ea ştie cum să îl facă să îi atragă atenţia, îi cunoaşte slăbiciunile, îl cheamă la ea prin metode indirecte şi provocative. Dacă el e fricos, va renunţa repede. Dacă e curajos, va găsi calea spre poarta inimii ei şi va ştii cum să deschidă această poartă fără să rănească o inimă sălbatică în aparenţă, dar extrem de sensibilă în realitate. Atunci lupoaica ascunsă din ea însăşi se va trezi iar la viaţă. Atunci ochii ei întunecaţi vor începe iarăşi să strălucească…

În natura femeii sălbatice sunt doi într-unul. Două surori gemene. Una sălbatică, autentică, puternică, întunecată, de nestăpânit. Cealaltă, diafană, civilizată, supusă, devreme acasă. Uneori fiinţa îşi hrăneşte doar o singură parte, în detrimentul celeilalte. Atunci cea care nu mai e hrănită începe să sufere şi să se războiască contra. Între sinele sălbatic şi sinele civilizat e musai să existe o armonie, o înţelegere sau măcar un mic compromis. Altfel, ciondăneala e la ordinea zilei şi balanţa va înclina mereu ori către una, ori către alta. Există o dualitate cameleonică în femeie. Îşi schimbă atitudinea si năravurile în funcţie de context. Uneori o scoate la iveală pe cea sălbatică, alteori o bagă la înaintare pe cea diafană. Sunt plăcute amândouă oricum. E farmecul femeii, la urma urmei.

Femeia sălbatică care ajunge supusă și ofilită, are nevoie de un bărbat care să-i stimuleze iarăși bucuria, creativitatea, astfel încât, să-i readucă la viață sălbăticia din ea însăși, moartă, uitată și îngropată. Această sălbăticie din femeie, de fapt, eu o identific ca fiind tocmai iubirea. Pentru că iubirea nu se supune și nu poate fi trimisă în exil. Ea strălucește oriunde. Dar doar dacă e manifestată. Altfel îngheață. Ea nu poate fi o statuie zen fără vlagă. Iubirea e energie divină pururea în mișcare!

După ce tânjeşte femeia sălbatică? După iubire, desigur. Dar pentru că îşi cunoaşte valoarea şi potenţialul, ea nu se poate mulţumi cu o iubire surogat, venită de la un bărbat surogat. Fiind autentică în sălbăticiunea ei, nu poate rezona decât pe frecvenţa unei alte sălbăticiuni tot la fel de autentice ca şi ea. Îi place să fie dominată, dar şi iubită, în acelaşi timp. Iubirea pentru ea e fiinţa ei întreagă, nu e ceva separat de ea care acum este, apoi nu mai este. Tânjeşte după o astfel de iubire prin care focul primit şi cel dăruit să fie reciproc, la fel de intens. Tânjeşte să-şi împlinească divina ei menire, de a iubi din toată puterea şi cu tot cugetul şi sufletul ei. Când această iubire îngheaţă în ea, fără să existe un alt suflet spre care să fie canalizată, apare suferinţa şi, astfel, autenticitatea sălbatică din ea însăşi, dispare.
Dar iubirea după care se mistuie ea nu e un siropel de moment, nu e o aventură de o oră şi nici o emoţie efemeră. Iubirea ei e totală şi include, în primul rând, respectul. O femeie sălbatică, în sensul bun al cuvântului, odată ce îşi recâştigă statutul şi respectul de sine, va emana respect din toţi porii. Nu e femeia din pădure, nu e femeia săracă, proastă şi neajutorată. E femeia asumată care impune respect.


Femeia sălbatică e și ea o ființă care trăiește mereu la limita extremă. Pe ea dacă o pui cu spatele la zid, face un tărăboi de scoală tot cartierul. Își scoate ghearele și zgârie rău de tot. Dacă încerci s-o frângi cu forța, te azvârle din realitatea ei, nu cu forța, ci cu indiferența. Și atunci e greu să o mai recucerești. I-ai pierdut încrederea, de acum poți să faci și mătănii în fața ei, tot degeaba. Dacă i-ai pierdut interesul, la revedere, drum bun!

Ea dacă nu strălucește, nu mai este ea însăși. Devine o floare ofilită. Așa că tu, ca bărbat, e musai să o atingi cumva acolo unde strălucirea ei luminează totul în jur. Când bărbatul de lângă ea o susține psihic, ea intră într-un fel de curgere necontenită. Ca și cum cântă totul în ea. Fără un el asumat care să o facă să strălucească, ea își pierde vitalitatea și puritatea care o fac puternică și creativă.
Dacă e singură, femeia sălbatică tânjește după un el asumat, dar nu va recunoaște niciodată asta pe față. E prea mândră, prea orgolioasă și prea ipocrită, la urma urmei. Asta în aparență doar. Pentru că atunci când iubește, foc iese din ființa ei și se dăruie cu totul. Doar iubirea o scoate din amorțeală și o readuce la viață. Când își manifestă această iubire, totul curge firesc și merge ca de la sine. Iar când nu mai manifestă această trăire la culmea intensității ei, totul se tulbură și se dezbină în ființa ei. Când apare bărbatul care reușește să o facă să strălucească, uită de tot orgoliul, de toată mândria, și se topește fără rezerve în brațele lui!

Pe femeia sălbatică o regăsești în multe valențe sufletești, de cele mai multe ori, ascunse ochiului superficial al muritorului de rând. O regăsești în femeia stăpână pe ea însăși care nu sovaie oriunde s-ar afla. În femeia creativă care realizează după ani de sugrumare spirituală că e mai mult decât o simplă casnică, mai mult decât o simplă soție, mai mult decât o simplă mamă. Când realizează asta, își ia zborul din colivia în care era ținută cu forța de un stăpân-partener abuziv. Până își dă seama de toată prostia în care a intrat de bună voie, va trece un timp. Adeseori însă, piciorușele sufletului îi sunt prinse prea adânc în cursa parteneriatului care, în timp, devine prostituție legalizată. În pat cu dușmanul. În social cu iubitul. Schimbăm fețele și nu își mai dă nimeni seama. Devenim actori profesioniști în arta căsniciei de ochii lumii. Tu te faci că mă iubești, eu mă fac că te iubesc, și uite așa se scurge viața pe lângă noi. Mișto. Căsniciile și pușcăriile, adeseori, nicio diferență. Unii te păzesc cu armele, ceilalți te păzesc cu gelozia. Femeia sălbatică nu se regăsește în registrul acesta. De asta ea aleargă cu lupii. Pentru că nimeni nu o poate supune. Doar iubirea. Doar ei nu i se poate opune…

Text preluat CRISTI CIORCILA

Privesc înapoi

E prima dimineață dintr-un sejur de 7 zile pe malul Mării.

-Dă-mi te rog două înghețate!

În timp ce pune înghețatele, iar celălalt îl ajută, eu le iau seama și rând pe rând mă trec valuri de iubire,compasiune…admirație.

Îmi dau seama că sunt niște copii „mai altfel”.

-Tu lucrezi aici, câți ani ai ?

-Am 12, dar nu eu lucrez…mama mea este angajată aici şi eu o ajut.

-Și tu? Îl intreb pe celălalt.Puțin speriat, deoarece nu știa motivul din spatele intrebărilor mele, îmi raspunde:

-Am 17 ani !

– Aveți toată admirația mea, măi copii !Parcă îmi venea să-i iau în brațe, să-i pup. Am făcut-o doar în gând.Meritau.

İ-am întâlnit timp de 7 zile și astfel zilnic m-am dus in urmă, la cutia copilăriei mele,de unde ieșeau rând pe rând amintirile…De data asta nu m-au mai durut, indiferent ce am găsit acolo, am privit cu înțelegere.

M-am regăsit în acei copii, deoarece am muncit de foarte mică pt a avea un bănuț al meu. Mergeam „cu ziua” la sapă, la cules de prune , mure pe care le duceam apoi „la centru”…etc. Când ceilalți copii își trăiau copilăria ,eu aveam diferite sarcini pentru a-mi ajuta traiul și necesitățile.

Acum privind înapoi, nu regret nimic, știu că toate „acele” au condus la ceea ce sunt acum. Mi-a trebuit mulți ani să înțeleg că dacă nu as fi trecut prin atâtea de copil, nu as fi reușit să fac față la ceea ce a urmat. Toată copilăria a fost plină de lecții și teme pentru a da examenele la maturitate. Majoritatea au fost lecții neînvățate sau teme prost făcute deoarece multe examene le-am picat.

Viața este o continuă luptă. Lupți să te ridici când cazi, să pășești drept, să înveți binele, să ieși la lumină.

Se spune că oamenii trebuie să treacă prin bătălia vieții pentru a ajunge la perfecțiune.

Ecoul vieții

Ecoul vieții

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigăt de ciudă: “Te urăsc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: “Te urăsc, te urăsc…!”.
Speriat, copilul a alergat în cabană şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
– Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
– Da!
– Ia spune-i că-l iubeşti!
– Te iubesc! – A strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: ‘Te iubesc, te iubesc!…”
– Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!
“Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată pr⁷imit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea.”
(Sfântul Ambrozie)

Sursa “Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe”

Sensibilitate

„Adevărata sensibilitate are o forță a ei, nedefinită și necuprinsă. Un om sensibil se poate simți neînțeles, singur, părăsit, dar niciodată învins. Atunci când simte că nu mai poate, când simte că singurătatea îl doboară, forța sensibilității naște grăunțele unei opere, de cele mai multe ori mărețe. Odată născut acest grăunte, îl face pe omul sensibil să renască, poate chiar ca Pasărea Phoenix, din propria cenușă.”

Mitropolitul Bartolomeu Anania

Trebuie sa „cazi” mai întâi

Stau cu ochii ațintiți în tavan. Mă simt rău dar nu e unul din cele cunoscute, e ceva cu capul pieptului…pt o secundă imi trece prin minte că sufletul ar vrea să o ia in sus si să iese…

În minte imi apar cu repeziciune imaginile din ultima perioadă a vieții. Nu o dată am simțit că nu mai aparțin acestei lumi, că nu mă mai regăsesc și rătăcesc si că undeva exista un loc, un ceva…Simt că trăiesc simultan in două lumi complet diferite, una a lor si una a mea. Iar mă cuprinde acel dor…

Simt apasarea tot mai grea. Mă sperie.

-Doamne, te rog ,dacă mă mai lași îți promit că …..!

Ciudat. Mă liniștesc ! Stau minute in șir si reflectez la tot.Gândurile și trăirile mele din ultima perioadă sunt mult mai intense. De fiecare dată cand am fost coplesită de o emoție, indiferent de natura ei, mintea mi-a fugit la dorința de a scrie. Dacă gândurile mi s-ar fi asternut pe hârtie cu siguranță ieșeau ”romane”. Nu am împărtașit nimănui această dorința. De fapt cui aș putea s-o fac…?

Nu ințeleg ce s-a intamplat.Mă simt ca o lașă, deoarece eu am crezut ca sunt pregatită întotdeauna pentru orice.

Teama care m-a cuprins, mi-a demonstrat că nu ! Parca imi vine să dau inapoi deoarece imi dau seama că am făcut o mare promisiune, și nu oricui, ci, Lui…Dumnezeu .

Doi oameni

Doi oameni
Florin M Răileanu

Sunt drumuri care ne împart
La marginea-nserarii
Și locuri care ne despart
Prin clipe iluzorii,
Sunt gânduri care ne unesc
Dansând prin minte,-ascunse…
Și sentimente ce trăiesc
Fără să fie spuse,
Sunt fantezii, visări, speranțe
Ce nu se pot desprinde
Și, rătăcind printre distanțe,
Iubirea reaprinde…
Sunt oameni ce se recunosc,
Dar nu se știu pe nume
Și suflete ce se cunosc…
Parcă din altă lume,
Sunt vorbe, șoapte, amintiri
Ce se respiră – n viață
Și șansa unei mari iubiri
Care îți sare-n față…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ro_RORomanian
en_USEnglish ro_RORomanian