E prima dimineață dintr-un sejur de 7 zile pe malul Mării.

-Dă-mi te rog două înghețate!

În timp ce pune înghețatele, iar celălalt îl ajută, eu le iau seama și rând pe rând mă trec valuri de iubire,compasiune…admirație.

Îmi dau seama că sunt niște copii „mai altfel”.

-Tu lucrezi aici, câți ani ai ?

-Am 12, dar nu eu lucrez…mama mea este angajată aici şi eu o ajut.

-Și tu? Îl intreb pe celălalt.Puțin speriat, deoarece nu știa motivul din spatele intrebărilor mele, îmi raspunde:

-Am 17 ani !

– Aveți toată admirația mea, măi copii !Parcă îmi venea să-i iau în brațe, să-i pup. Am făcut-o doar în gând.Meritau.

İ-am întâlnit timp de 7 zile și astfel zilnic m-am dus in urmă, la cutia copilăriei mele,de unde ieșeau rând pe rând amintirile…De data asta nu m-au mai durut, indiferent ce am găsit acolo, am privit cu înțelegere.

M-am regăsit în acei copii, deoarece am muncit de foarte mică pt a avea un bănuț al meu. Mergeam „cu ziua” la sapă, la cules de prune , mure pe care le duceam apoi „la centru”…etc. Când ceilalți copii își trăiau copilăria ,eu aveam diferite sarcini pentru a-mi ajuta traiul și necesitățile.

Acum privind înapoi, nu regret nimic, știu că toate „acele” au condus la ceea ce sunt acum. Mi-a trebuit mulți ani să înțeleg că dacă nu as fi trecut prin atâtea de copil, nu as fi reușit să fac față la ceea ce a urmat. Toată copilăria a fost plină de lecții și teme pentru a da examenele la maturitate. Majoritatea au fost lecții neînvățate sau teme prost făcute deoarece multe examene le-am picat.

Viața este o continuă luptă. Lupți să te ridici când cazi, să pășești drept, să înveți binele, să ieși la lumină.

Se spune că oamenii trebuie să treacă prin bătălia vieții pentru a ajunge la perfecțiune.